Cel mai mare paradox al vietii este ca maturitatea nu o dobandesti prin trecerea anilor ci prin experientele acumulate. Iar aceste experiente te maturizeaza folosind acea inteligenta care vine din interior si care iti da puterea de a-l elibera pe cel care te-a ranit pentru a-ti trai libertatea, de a iubi chiar si atunci cand esti tradat pentru a-ti gasi fericirea, de a renunta la temerea de a pierde pe cineva pentru a-ti pastra valoarea.
M-am intrebat deseori ce putere sta in noi si care, dincolo de aceste intamplari uneori dramatice, ne determina sa continuam in a ne urma visele, a ne trai pasiunile, a descoperi ca succesul nu-l gasesti intotdeauna in interiorul sigurantei ci la marginea ei si ca iubirea nu se afla in locul in care ti-e cald si bine ci acolo unde esti vulnerabil.
Sunt adepta principiului ca impreuna suntem mai puternici si ca astfel vom reusi dar asta nu oricum ci doar daca fiecare este puternic. Si as mai putea afirma ca Dumnezeu da puterea celor care stiu sa-si asume riscuri.
Mi-am gasit puterea in momentul in care am inteles ca viata incepe cu adevarat dincolo de zona de confort, indiferent in care etapa ma aflam. Am invatat pur si simplu sa ma reinventez.
Sa fac din cand in cand mici incursiuni in interiorul meu si sa-mi infrunt temerile. Nu mi-a fost usor, uneori am gasit un Eu care se zbatea intre anticiparea viitorului si regandirea trecutului uitand sa-mi traiesc prezentul.
Pana intr-o zi in care viata mi-a soptit cu un murmur suav: gaseste-ti puterea si evadeaza sau ramai acolo pentru totdeauna.
Nimic nu putea fi intamplator: experienta dureroasa a venit. Se intampla acum doi ani cand intr-o seara, eu impreuna cu partenerul meu ne-am asezat pentru ultima oara la “masa” reconcilierii privind relatia noastra care dura de 14 ani. Nu mai functiona demult, ne amageam, dar nici nu puteam renunta la confortul de a sti ca celalalt te asteapta acasa seara, la obisnuintele de zi cu zi, la momente pasionale care mai existau uneori pentru nu uita ca totusi convietuim impreuna.
Imi aduc aminte ca in clipa in care am decis ca vietile noastre vor avea drumuri separate am avut senzatia ca ma sparg in mii de bucati. Toate simturile mi-au inghetat. Nu stiam incotro sa o apuc. Durerea ma tinea in loc. A fost cea mai grea lupta cu corpul meu. De fapt nici acum nu inteleg ce durea atata de profund.
Revedeam la nesfasit pasiunea cu care strigam la inceput ca mi-am gasit jumatatea pentru ca apoi sa-mi dau seama cum sperantele si visele de atunci sunt doar niste cioburi pe care nici cel mai stralucit maestru in arta sticlariei nu le mai poate rearanja.
Ce ar fi trebuit sa fac? Sa disper? Sa ranesc sau sa pedepsesc?
In momentele de incertitudine cauti raspunsuri oriunde. Atunci am gasit puterea sa caut iar inlauntrul meu si sa-mi convoc Eul. In felul asta am inteles ca imi pot folosi esecul in a-mi cuceri demnitatea si ca zilele cele mai dramatice ale existentei mele pot fi momentele cele mai de succes ale vietii.
Nu as fi reusit asta fara sa am Credinta, sa ma las in mainile lui Dumnezeu. Numai asa mi-am putut gasi intotdeauna linistea in miezul valtorii si siguranta in fata temerilor.
Astfel mi-am inceput al doilea drum al singuratatii. Nu era ca cel din adolescenta, ci unul mult mai responsabil si nu tocmai simplu de strabatut. Erau agrenate multe variabile: copilul, parintii, prietenii, jobul si fara indoiala ma insoteau temerile de a indrazni sa merg mai departe fara “insotitorul” pe care-l pierdusem.
Trebuia sa sparg rutina si sa-mi dau seama cum este sa traiesti dincolo de zona de confort si in felul asta sa invat a pretui mai mult viata.
Mi-am adus aminte de calmul si seninatatea din copilarie si mi-am spus ca numai aventurandu-ma intr-un spatiu de nesiguranta si vulnerabilitate imi pot regasi iar puterea.
De fapt a venit iar momentul sa-mi privesc viata dincolo de tusa. Ce frumoasa a fost dimineata in care mi-am sters lacrimile, am deschis prima carte care mi-a picat in mana si am citit ceea ce din acel moment a devenit pentru mine un exercitiu de gandire zilnica: “a fi fericit presupune antrenament, nu este opera intamplarii”.
Nu am facut nimic deosebit, am continuat sa traiesc cu aceeasi normalitate si fara a renunta la vise, gasind inca o data un prilej de creativitate.
A venit momentul sa nascocesc iar o noua poveste, de data aceasta a trairii unei libertati pe care daca o descifram corect aveam toate sansele de a evolua pe o orbita proprie, de a nu mai fii “victima” intamplarii, a trecutului sau a viitorului, de a ma ingriji de spatiul intim si mental.
Am citit cele mai multe carti din viata mea, am intalnit oameni fascinanti alaturi de care am pornit o noua calatorie emotionala si profesionala, am descoperit complexitatea si maretia “actorului” care isi joaca rolul cu smerenie chiar si atunci cand conditiile nu-i sunt prielnice.
Nu am renuntat niciodata la tinutele cochete purtandu-mi cu aceasi eleganta feminitatea chiar daca mai erau zile cand in coltul ochiului machiat discret se prelingea cate o lacrima.
Si am facut ceea ce in copilarie mi-a adus vitalitate, entuziasm si o cantitate uriasa de zambete: am dansat. Singura sau cu fetita mea, dansul este un ritual prin care imi celebrez bucuria de a fi.
Imi luam copilul si ne plimbam in parc sau mergeam in restaurantele pe care le frecventam anterior toti trei, am ramas aproape de prietenii comuni care mi-au fost buni companioni in momentele speciale ale relatiei mele.
Am facut tot posibilul sa-mi creez singura momente de placere, ascultand muzica preferata sau uitandu-ma la filmele care-mi plac dar si de relaxare cautand locuri si oameni care imi aduceau o liniste interioara pe care nu o experimentasem pana atunci.
Dar mai presus de toate am descoperit in mine ca pe un har divin arta de a fi carismatica: te indragostesti pur si simplu de viata, iubesti mai mult, esti calda si incantatoare, apreciezi si multumesti celor care sunt alaturi de tine, ramai captivata de misterele existentei (o sa-ti povestesc in alt articol despre persoana speciala care m-a ajutat sa o accesez). Nu ai timp sa plangi, sa te plictisesti, sa dispretuiesti, sa fii nefericita.
De fapt ca si in adolescenta am redescoperit puterea de a crede in mine.
Si ce am mai invatat din toate astea? Sa cred in miracole.
Sa cunosc acele stari despre care ne vorbesc filosofii si poetii in mii de povesti iscusit ticluite: fericirea, romantismul, intelepciunea.
Sa imbratisez si sa pretuiesc mai mult.
Sa vad oamenii, anotimpurile, prezentul.
Sa simt tandretea, caldura, iubirea.
Sa traiesc viata in splendoarea ei.
Cu drag,
Melania Adriana Tarnauceanu
Love Designer, Consilier Intimitate Emotionala si Compatibilitate Erotica
Experienta de 10 ani in proiecte, evenimente, sesiuni de consiliere / mentorat individuale si de cuplu
Mail: contact.blondacupantofiirosii@gmail.com
ID facebook: https://www.facebook.com/melania.tudor.9
Mi-a cantat sufletul citind o poveste atat de frumoasa! Si ca sa fiu cinstita, l-am simtit dansand, apoi 🙂
Extraordinar mesaj ne transmiti tu aici!
Si eu cred in miracole! Cel mai mare miracol, pe lumea asta, suflet drag esti tu!
multumesc draga Simona si ma bucur ca “miracolul” meu te-a facut sa dansezi 🙂
Sa stii ca ti-am citit toate “capitolele” scrise din ultimii doi ani ai vietii tale si mi se par toate captivante, pline de invataminte, trairi intense si experiente frumoase cu oameni frumosi. Te felicit si iti urez un drum pavat numai cu bucurii si impliniri pe toate planurile, te urmaresc in continuare cu mare drag si te pup.