Scriu de 10 ani. Sau invat a scrie, sunt doar un invatacel, dar afirm cu maxima asumare ca nu tanjesc prea mult dupa cuvinte.

     Imi place sa simt, sa iubesc, sa fac dragoste, sa admir, sa fiu. Dar cuvintele exprima ce se afla in interiorul meu fara a avea pretentia de a-l reda cu fidelitate.

     Si m-am surprins, cu un entuziasm melancolic , ca simt a folosi cuvintele. Despre mine, de prin viata adunate.

     Nu am renuntat la ceea ce sunt, la povestile mele de pana acum. Nici nu as putea. AND-ul este deja definit de nebunie fara a fi dusa la paroxism. Nebunie asumata si ridicata la rang de arta, deci se accepta ca sursa de inspiratie nu ca diagnostic clinic. Ceea ce am scris acum sunt nuante din mine. Sunt franturi din calatorii prezente sau ancestrale.

     Nici psiholog nu sunt, nu am stofa pentru asta. Cum as putea separa propria nebunie de a celui din fata mea. Ar putea fi posibil ca si aceea sa fie tot nebunia mea. 🙂 

     Dar sunt om. Ma inspira viata. Si oamenii pe care-i intalnesc.

     Sunt intrebata adesea: “Ce stii despre barbati?”.

     In aceasta viata m-am declarat naiva. Blonda naiva. Geniala asocierea acestor cuvinte. Eu un rasfat pe care mi-l permit.

     Si pentru ca sa-mi justific existenta naiva declar ca nu stiu nimic despre barbati. I-am descoperit cu fiecare barbat ce mi-a trecut pragul sau a reusit sa-mi deschida sufletul si sa patrunda intr-un necunoscut construit magistral pentru a fi permanent explorat. Doar sunt femeie! 😀

     Ce as putea sa stiu despre barbat cand nici despre mine nu cunosc prea multe. Plus ca trebuie sa-mi asum un risc afland despre mine, despre celalalt.

     Continui cu naivitate. Ma simt bine asa, in siguranta. Oare?

     Poate imi probez umorul sau simt nevoia de a-mi etala complexul de superioritate si las in urma mea un parfum de infatuare. Iar apoi afirm cu convingere: am senzatia ca stiu totul! Dar ma trezesc rapid la realitate si realizez ca de fapt nu stiu nimic. Las umorul deoparte, poate cineva ma indrageste totusi si ii creez senzatia ca ar putea descoperi un anume algoritm de trait, de iubit.

     Asta fac si eu. De-o viata. Simt si studiez, studiez si simt. Poate ca intr-o zi voi intelege viata, barbatul, pe mine. Aici intervine umorul. Nu pot renunta la el….”daca nu in aceasta viata mai ai timp in urmatoarele”. Asta imi da senzatia de confort si atunci ma eliberez. Si imi mai spun: poate ma ajuta mostenirea genetica. Urmeaza acea clipa de revelatie cand afirm cu gratie ca orice ar fi ma pastrez asa cum sunt. Caci stiu sa FIU.

     Cat despre barbat….

     De fapt imi dau seama ca stiu ceva. Despre barbat, sau mai degraba despre mine, stiu ca alaturi de el, barbatul meu, sunt o femeie mai frumoasa.

     “Dar ai putea fi o femeie la fel de frumoasa si fara barbat!” ar exclama cu putere feminismul sau “Ai putea fi orice!” ar interveni subtil teoria motivationala.

     Intr-o zi am intalnit un barbat, aceasta intalnire ma astepta. Fiecare barbat a contribuit la cum sunt, simt, iubesc. M-am indragostit, am fost parasita si am parasit. Aceeasi poveste de cand lumea….  

     Am continuat sa iubesc chiar daca fiecare iubire imi transforma existenta enigmatic sau confuz, pasional sau timid. Toate sunt eu. Si toate sunt nuantele mele sau….umbrele mele. Nu as putea sa fiu perfecta sau poate sunt miraculos de imperfecta. Ei bine, tot eu sunt. Si tu esti la fel, dar inca nu ti-ai definit traiectoria.

     Constienta de puterea frumusetii dar si cu fascinatia data de barbat, simt, de fapt stiu, ca am devenit cu fiecare iubire mai frumoasa. Devin mai responsabila de intelepciunea dar si framantarea din mine, de nebunia dar si nesabuinta de a crede ca sunt placuta oricum.

     Placuta poate, dar nu iubita. Eu am oferit intr-un fel iubirea si a fost primita in modul lui de a o intelege. Iubirea mea nu s-a potrivit tuturor. Ar fi absurd, am fi la fel si am pierde ce avem mai de pret….unicitatea. Si atunci am fost parasita sau am parasit.

     Dar parca fara barbat nu as putea sa fiu mai frumoasa. Marturisesc ca  am aceasta slabiciune. Ma rusinez dar imi revin rapid. Sunt femeie in deplina maturitate. Si daca as fi ramas copil? Revin la naivitate, in ambele stari sunt in castig. Caci despre pierdere ne este teama sa vorbim.

     Sunt frumoasa iar apropierea de el se intampla cu franchete si simtul umorului. Aici aduc un elogiu inspiratiei divine. M-am straduit sa-mi pastrez echilibrul emotional. Si tot barbatul m-a inspirat.

     Sunt frumoasa insa stiu ca inca mai gresesc. Si el. Dar atunci imi amintesc ca viata are manifestari diferite, ca oamenii au perceptii diferite, ca nu detinem adevarul. Uite cum devin o femeie si mai frumoasa.

     Uneori ma pierd insa reusesc sa ma regasesc. In bratele barbatului meu. Cine isi recunoaste “pacatul” merita a fi iertat. Nu neaparat moralitate simt a-mi curge prin vene ci imensa sinceritate. Nu am pretentia de Maica Tereza dar am pretentia de a fi om, de a fi acea femeie frumoasa.

     Si in fond, astfel se regasesc femininul cu masculinul, intr-un intreg desavarsit. Dar vine momentul cand iar ne pierdem. Exista sens in pierdere si regasire. Insa, in ambele cazuri raman o femeie frumoasa pentru barbatul meu, frumos ca si mine.

Cu drag,